The Man Behind The Curtain

“Pay no attention to that man behind the curtain”

M-am trezit cetatean. M-am trezit din pacate cam greu, intr-o tara care de abia acum isi potriveste ceasul la ora exacta a realitatii. Am intarziat la intalnirea cu normalitatea, acest tren plecat din statie fara noi si de care nu vad sa ne apropiem prea curand. Si nu stiu cum sa tratez mahmureala indusa de betia consacratei sintagme “las-o ca merge asa”. Cuiul pe cui nu se mai scoate, caci nu mai avem ce lasa si nici nu mai merge nimic. Ramasi pe acest peron al disperarii constatam totusi ca iubim intr-un fel lamentarea; ne ofera sansa sa practicam poate cel mai popular sport – aruncatul cu pietre in toate directiile. Fireste avem si in cine, in ei, aceia, responabilii, oamenii materializati undeva foarte departe in afara noastra. De la o distanta convenabila si dintr-un anumit unghi, orice tinta devine rezonabila si unele chiar predilecte. Din pacate legile fizicii nu ne permit sa aruncam pietre in cei care, dintr-o abordare mai riguroasa si considerata poate de unii exagerata sunt prin pasivitatea lor adevaratii vinovati sau cel putin vinovatii morali. Extrapoland, raul se intinde dincolo de spatiul pe care l-ai considerat necesar a-l acoperi pentru binele personal.

M-am trezit intr-o democratie care si-a pierdut valorile. Cu atat mai adevarat cu cat afirmatia aceasta s-a transformat poate intr-un cliseu lipsit de valoare. Unde este agora unde sa-mi pot striga nemultumirea? Vocea fiecaruia se pierde intr-o uniformizare generala care sterge orice nuanta, orice fateta mai putin slefuita. Unde este libertatea cuvantului si a gandirii cand mass-media s-a transformat intr-o voce care latra mult si prost, capabila doar sa reclame, infiereze, stigmatizeze, fara a propune solutii. Acesta transformare intr-o industrie a armamentului pare destinata doar intretinerii unui neincetat conflict care sa o justifice – film deja vazut. As vrea dresat acest caine de paza al democratiei sa stie sa aduca intreaga prada si nu jumatate mancata.

Multi sunt cei care inca nu s-au trezit sau cei care cred ca mai pot sa pacaleasca cateva ore de somn. Ei sunt oamenii din spatele cortinei, cei sugrumati si orbiti de aceasta, inabusiti de un monstruos trac de scena. Vrajiti de jocul din lumina reflectoarelor, lor li se serveste circ pe paine, uneori si adevar in portii mici, insa asemenea unor diabetici, niciodata dreptate. Actori fara voie, lor nu li se va permite decat un rol marunt si si acesta intr-un teatru al absurdului; spun asa caci papusarii, cei ce trag sforile se bucura nestingheriti de gazduirea pe scena, in timp ce bietele papusi danseaza in obscuritea mizera din spatele cortinei. Este un dans al foamei, al saraciei, al nedretatii, al neimplinirii, al deziluziei si renuntarii. Este si un dans ironic, caci fiecare papusa tine in mana o foarfeca care, folosita corespunzator, ar putea insemna eliberarea de sfori.

Desigur, sunt prezenti si spectatorii, comod asezati in scaunele lor, urmarind atenti piesa. Ei vad si inteleg dimensiunea piesei, insa in mod paradoxal, desi au fluierat si contestat pe toata durata ei, aplauda la sfarsit si pleaca satisfacuti; pana la urma venisera la o drama. Intotdeauna suferintele altora le fac sa paleasca pe ale tale, caci greutatile ce se ridica de pe suflete fac sa cada o a doua cortina, una a indiferentei.

William Golding – Imparatul mustelor

“Capul lui Simon se înălţă niţel. Nu-şi putea desprinde privirea, iar Împăratul Muştelor atîrna în aer în faţa lui.
― Ce faci aici singur? Nu te temi de mine?
Simon clătină din cap.
― N-are cine să te ajute. Doar eu. Iar eu sînt fiara.
Gura lui Simon se strîmbă şi băiatul scoase cîteva cuvinte.
― Un cap de porc pe un băţ.
― Auzi, să credeţi că aţi putea vîna şi ucide fiara! zise capul.
Cîteva clipe, pădurea şi toate locurile vag întrevăzute răsunară de ecoul acestei maimuţăreli a rîsului.
― Ştiai, nu? Eu sînt o parte din tine. Vino mai aproape, mai aproape, mai aproape! Din pricina mea nu puteţi face nimic? Din pricina mea lucrurile sînt aşa cum sînt?”

Stau cateodata si ma intreb cat de mult am evoluat noi ca oameni, cat de mult ne-am departat de conditia initiala de animale. Fireste, progresul a devenit ceva banal,o parte integranta si indispensabila a zilelor noastre, insa este acest progres unul pe toate liniile sau doar al fondului social, material, tehnologic in care omul de fapt stagneaza.

Citind “Imparatul mustelor” am realizat ca poti sa judeci adevarata evolutia a omului despartindu-l de toate lucrurile artificiale de care acesta s-a inconjurat. Elimina autoritatea, drepturile, obligatiile, orice forma de asistenta sau privilegii, elimina limitarile unui mediu cu reguli precise si redu-l la stadiul de neinitiat. Vei obtine gema bruta si vei avea ocazia s-o studiezi. Concret, arunca o mana de copii pe o insula izolata, fara adulti in jurul lor si urmareste-ti experimentul

In mod firesc, evolutia lor este una retrograda. Daca la inceput avem de-a face cu un un simulacru al democratiei, alegerea drept sef al lui Ralph, in virtutea carismei sale, mai apoi autoritatea ii este recunoscuta prin tinerea unei cochilii in maini. Puterea, mai exact accederea la putere, cat si dreptul de a lua cuvantul se mascheaza astfel in spatele unui simbol, capabil sa legitimeze mai presus de orice posibilitate de contestare. Asemanator oarecum cu natura divina al monarhiilor si acesta va ajunge puternic zdruncinat si in cele din urma zdrobit.

Nevoia hranei transforma copiii inocenti in adevarati vanatori, predispusi la acte de cruzime nebanuite, care le trezesc instincte adanc inradacinate in ei. Razboiul devine un ingredient nou, care rastoarna balanta puterii in favoarea celui capabil sa mobilizeze, sa directioneze ura si violenta spre un dusman exterior. Ceata de copii devine un veritabil trib salbatic, caci in spatele mastilor pictate, asemenea soldatilor in uniforma militara, acestia sunt de fapt dezumanizati, predispusi sa scoata la lumina tot raul din ei.

Sunt repetate rand pe rand marile greseli ale omenirii. Vocea ratiunii este redusa la tacere, caci in oratorul Piggy sunt aruncate pietre, in timp ce profetul pacii, Simon, este si el sacrificat. Copii de pe insula fac trimitere si la raporturile dintre principalele paturi sociale. Daca cei mici si multi sunt oarecum desconsiderati, cei mari isi concentreaza puterea, manipuleaza, intretin incordarea si un climat de nesiguranta.

Cartea trateaza foarte bine si latura mistica care a planat permanent in universul preocuparilor umane. Frica este cea care insoteste toate lucrurile de neinteles, transformandu-le in bestii sau monstrii, dupa bunul plac al imaginatiei. Dupa mii de ani de evolutie omul continua sa se teama de intuneric si continua sa se ascunda in spatele caldurii si luminii date de foc. Foarte ermetic este pasajul in care Simon dialogheaza cu Imparatul Mustelor. Este oare el dumnezeul oamenilor, idol croit dupa fata si asemanarea acestora, crud si dispretuitor?

Pana sa fie salvati, copiii salbaticiti pornesc in a vana ultima urma de ratiune de pe insula. Fostul lor conducator, Ralph, ajunge un proscris si este haituit; el devine bestia care trebuie ucisa. Pe noi insa nu ne va salva nimeni. Va trebui sa urcam singuri pe munte si sa ne dam seama ca de fapt nu exista nici-o bestie.

George Orwell – 1984

„Sub castanul înfrunzit,
M-ai înselat, te-am fraierit,
Si-unul si-altul, pacalit,
Stam sub castanul înfrunzit.”

Citind aceasta carte si raportandu-te la realitatea careia ii apartii nu poti sa nu te intrebi unde sa-ti plasezi granita intre teama de manipulare si pura psihoza. Eu cel putin, am suflat praful de pe cele mai inradacinate adevaruri, asumate ca ceva inatacabil pana in acel moment, insa mi-am descoperit o alergie la acest praf. Unele lucruri poate stau mai bine nederanjate.

As putea zice, in virtutea cliseelor, ca “1984″ este un atac la adresa comunismului, a dictaturii, firesc pentru anul in care a fost scrisa, 1949. Sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial a adus cu siguranta in constiinta britanica teama de un nou inamic – expansiunea stalinismului in Europa. Nu pot sa nu remarc insa ca acest atac poate fi intors catre orice sistem politic, din aproape orice perioada istorica. Cartea aduce cu ea o retorica impresionanta, destul de greu de abordat intr-o ordine fireasca. Unde se termina libertatea de alegere a omului si unde incepe manipularea acestuia? Ce este adevar si ce este minciuna? Cat de obiectiv este trecutul pe care il invatam in cartile de istorie?

Cartea “1984″ este un experiment la o scara impresionanta. Intr-un viitor nu foarte indepartat scena politica a lumii ne dezvaluie cristalizarea a trei formatiuni suprastatale (Oceania, Eurasia, Estasia). Sistemul de conducere, descris in cazul Oceaniei si probabil similar in cazul celoralte, este unul bazat pe o teroare a controlului si manipularii, instituita de politica unicului Partid, o grandioasa masinarie propagandistica. Aceasta se aseamana cu cea a unei dictaturi, caci isi gaseste justificarea in apararea unei revolutii, cea care a inlaturat oranduirea capitalista si isi sporeste puterea si atributiile pe fondul intretinerii unei false stari de razboi cu ceilalti.

In fruntea Partidului sta imaginea impunatoare a Fratelui cel Mare, eternul, omniprezentul si mult iubitul protector. La celalalt capat este pus contrarevolutionarul Emmanuel Goldenstein, transformat de propaganda intr-un tap ispasitor, responsabil de toate subversiunile si tradarile la adresa statului si tinta a urii colective. Cele doua personaje fictive devin exponentii binelui si raului in aceasta noua religie, canalizand sentimentele de dragoste, respectiv ura.

Statul este unul de tip politienesc, caci se bazeaza pe incalcarea intimitatilor si a oricarei libertati. Oamenii traiesc sub o lupa permanenta dincolo de care le sunt analizate gesturile, gandurile, reactiile, trebuind sa se supuna rolului social care le este alocat. O mica parte a lor sunt selectati spre a face parte din organismul partidului, ceea ce inseamna ca sunt supusi unui control si mai strans. Practic Partidul se perpetueaza la putere prin acest puritanism ideologic ce limiteaza libertatea gandirii si progresul in orice directie, ce neaga valorile familiei si ale prieteniei. Mai presus de toate, adevarul este permanent supus modificarii, deservind in totalitate scopurilor Partidului. Trecutul pur si simplu este sters si inlocuit in arhive cu varianta corecta din punct de vedere politic.

Cartea urmareste razvratirea lui Winston, personaj pornit pe lunga cale de la negare la acceptarea crudului adevarului al lumii in care traieste. Functionar la Ministerului Adevarului, el este unul dintre putinii care constientizeaza imensa punere in scena si viseaza la rasturnarea starii de fapte. El nu poate scapa insa de ochii care vad tot si ajunge in urma torturii si spalarii creierului un alt succes al manipularii.

“1984” este si o carte a prezentului si asta nu pentru ca avem undeva materializata distopica Oceanie. Traim insa intr-o simbioza perfecta cu manipularea. Fara sa ne dam seama manipulam si ne lasam manipulati la tot pasul, fie ca e vorba de politica, economie, literatura, fie ca e vorba de justificarea unor razboaie inutile si inventarea unui imamic (cazul SUA si al terorismului). Asemeni lui Winston ajungem intr-un final sa vedem cele cinci degete.

“O minciună repetată de o mie de ori ramâne o minciună, dar o minciună repetată de un milion de ori devine adevăr” (Goebbles)

John Steinbeck – Oameni si soareci

“— Ştiu că n-ai. E-n mâna ta. Ce ţii în mâna şi-ascunzi?
— N’ica nu ţiu. George. Pe cuvânt.
— Haide, haide, dă-ncoa!
Lennie ţinea mâna strânsă, depărtând-o de George.
— Doar un şoarece, George.
— Un şoarece? Un şoarece viu?
— A, ă. Doar un şoarece mort, George. Nu-l omorâi io. Pe cuvânt! Îl găsii. Îl găsii mort.“

De cele mai multe ori apreciem o carte sau un scriitor dupa modul in care isi mascheaza ideile, ascunzandu-le de ochiul neantrenat al cititorului aflat la primele pagini, pentru a le etala apoi, putin cate putin. Apreciem aceasta constructie a preludiului, intrucat ne promite o certa satisfactie atunci cand punand piesa dupa piesa, obtinem intr-un final imaginea de ansamblu.

Fireste, stilul lui Steinbeck este departe de acest tipar. Avem de-a face cu o carte sincera, deschisa, simpla, care nu te pune sa judeci, sa transezi in bine si rau, sau sa deconspiri simboluri si metafore, din acest punct de vedere, lectura fiind una relaxanta, prietenoasa. Poate asta este si scopul, de a te lasa sa zicem descoperit in fata incarcaturii emotionale pe care o va furniza, caci pe fundalul vietii simple din valea Salinas, valori ca munca sii prietenia sunt alaturate dramei de a ucide din prea multa dragoste.

Fie ca este vorba de micii soareci care mor in mainile uriase ale lui Lennie Small, fie ca este vorba de batranul caine al lui Candy, fie atunci cand George este nevoit sa-si omoare prietenul, cartea ne vorbeste despre durerea cu care te desparti de ceva drag. Este o poveste despre dura trezire la realitate si renuntarea la vise. Este o poveste despre intelegere si acceptare, despre camaraderie dincolo de conditie, despre greselile pe care trebuie sa incerci sa le intelegi si ierti.
Cartea ne dovedeste cat de ironica poate sa fie viata; uriasul si impunatorul Lennie Small gandeste si actioneaza asemeni unui copil, are nevoie permanenta de ajutorul si sfatul unui prieten, este incapabil sa fereasca fiintele fata de care manifesta afectiune de forta sa lipsita de control. Pe de alta parte, descurcaretul si inimosul George Milton este nevoit sa-i poarte de grija lui Lennnie, scotandu-l din toate belelele in care il arunca inocenta acestuia, sacrificandu-si propriile ambitii si asteptari.

Multi poate ca ar condamna finalul romanului, insa gestul are o perfecta explicatie. Nu poti sa judeci un om ca Lennie dupa aceleasi standarde aplicabile unui om normal. Poate ca este mai bine sa-l tratezi ca pe un caine, loial, un tovaras ajuns la batranete si caruia esti dator sa-i curmi suferintele, atat pentru binele sau, cat si pentru binele general. Dincolo de toate astea, se ajunge la concluzia ca viata este dramuita dupa un echilibru fragil, atat pentru lucrurile simple, ignorabile, soarecii catifelati pe care ii stivesti intre palme, cat si pentru lucrurile ce conteaza cu adevarat, oamenii. Lucrurile pierdute raman pierdute.

Haruki Murakami – Cronica Pasarii – Arc

Traim intr-o lume a realului, a firescului, a banalului. Mai exact, traim intr-o lume guvernata de niste legi implacabile, care nu permit o iesirea totala dintr-un fagas cunoscut, studiat si acceptat. Este o lume comoda, din prisma faptului ca ne serveste rand pe rand certitudini. Imagineaza-te rupt brutal din acest ansamblu, imagineaza-ti ca ai descoperit cheia de bolta chiar in momentul cand aceasta este scoasa, dezvaluind fragilitatea edificiului. Imagineaza-te aruncat intr-o noua oranduire, desprinsa parca din cea mai absurda inchipuire. De aici inceteaza exercitiul de imaginatie si incepe crunta zbaterea intre realitatea care trebuie uitata si realitatea care trebuie acceptata.

Cartea incearca sa atace rigiditatea societatii japoneze, prin traditie in opozitie cu schimbarea si ideea de abandonare sau prefacere a vechilor valori. Confruntarea cu fantomele trecutului (epoca imperialista si cel de-al doilea razboi mondial), ale caror rani au ramas deschise, contesta intr-o oarecare masura legitimitatea actualei modernitati de a-si gasi noi coordonate.

Viata lui Toru Okada, pana atunci inscrisa pe un traseu firesc este data peste cap de o serie de evenimente bizare, aparent fara legatura intre ele. Primeste telefoane ciudate, motanul si ulterior sotia sa dispar fara urma, in timp ce este contactat de femei cu puteri parapsihologice. Fara sa vrea, se vede pus in ipostaza de a se confrunta cu fratele sotiei, Noboru Wataya, figura a vietii publice si politice, dar si cu amintirile unui colonel din armata japoneza de ocupatiei a Manciuriei. Trecutul si prezentul, realul si imaginarul se impletesc pe masura ce povestirile pe care le asculta de la fiecare se asociaza partial cu framantarile si cautarile sale, fara insa a-i oferi si raspunsuri. Evolutia cartii este surprinzatoare, caci te astepti ca in orice moment sa se dezvaluie ca totul a fost doar o halucinatie. Plauzibilul insa ajunge sa fie exclus pe masura ce personajul constientizeaza ca starea de fapt nu mai poate fi negata.

Posibila explicatie ajunge sa se centreze in jurul pasarii-arc, resort fundamental al mentinerii vietii pe calea ei normala, fireasca, sursa ce genereaza frecventa responsabila de subtila armonizare a tot ce exista intr-un intreg unitar. Toru Okada este cel care sesizeaza tacerea acestei pasari. Intrebarea ce se naste aici este daca aceasta tacere se rasfrange doar asupra sa, el fiind singurul care o aude, sau planeaza ca un blestem asupra intregii lumi, modificandu-i in mod fundamental alcatuirea. Locul in care prezenta pasarii-arc ne este semnalata este si el special. O statuie a unei pasari cu aripile deschise (simbol al imposibilitatii zborului, al zborului frant) vegheaza intrarea intr-o fantana secata (simbol al unei incursiuni in adancimile mintii umane), loc ce parca strabate timpul si spatiul spre a-i predispune pe cei incarcerati in ea la ample relevatii.

Ce este ironic este ca luandu-si ca porecla numele de pasare-arc, tanarul isi asuma inconstient si rolul acesteia. El va fi cel sacrificat, viata lui va acumula asemeni unui arc energiile negative latente ale lumii, si asa cum grijile genereaza un cosmar in timpul somnului, aceste energii vor aduce haosul in viata sa. Sau poate ca este simpla pedepsire a muritorului care a intrezarit o mica scapare, o descentrare in geometria creatiei, blestemat insa sa o si traiasca.

Arkadi şi Boris Strugaţki – Picnic la marginea drumului

”Cum ai spus?
― Un picnic. Închipuieşte-ţi o pădure, un drum, o poieniţă. De pe drum vine o maşină şi se opreşte în poieniţă. Din maşină ies tineri; apar sticle, coşuri cu mâncare, fete, tranzistori, foto şi cineaparate. Se face un foc, se pun corturile, se dă drumul la muzică, iar dimineaţa o întind. Animalele, păsările, insectele, care toată noaptea au privit cu groază la tot ce s-a petrecut, ies din adăposturile lor. Şi ce văd? Pe iarbă s-a scurs ulei de motor, benzină vărsată, bujii şi filtre de ulei aruncate ici-colo. Peste tot zac cârpe, becuri arse, cineva a uitat o cheie (…).
- Am înţeles, zise Nunan. Un picnic la marginea drumului.”

Trebuie sa recunoastem ca uneori raspunsul sau rezolvarea pe care o cautam ajung sa fie apelate doar printr-un procedeu nebanuit, inedit; nu putem deschide o usa decat dupa ce am inchis-o in prealabil.

Cartea propune un exercitiu de imaginatie deosebit de elocvent pentru ideea pe care vrea sa o transmita. Vizualizati in locul acelor animale inspaimantate, dar totodata impinse de curiozitate sa cerceteze locul, oameni pusi intr-o ipostaza similara, de a incerca sa inteleaga un adevar decopertat in mod brutal, neanuntat de nimic, insa care se cere in mod imperios asimilat. Acest exercitiu se va transforma intr-o analiza condusa in adancimile mintii umane si determinata in mod ironic de un element exterior, prin definitie neuman.

“Picnicul” unei civilizatii superioare lasa in urma sa Zona, teritoriu straniu, care gazduieste in mod halucinant fenomene si artefacte nepamantene, mascate insa de un mediu perfect normal. Tocmai aceasta includere a inexplicabilului in banal potenteaza mult felul in care oamenii vor invata sa inteleaga “darul” primit. Vizitele in Zona oscileaza la inceput sub auspiciul studiului stiintific, apoi al jafului pentru ca in final sa se reduca la vesnica si inutila cautare a fericirii absolute.

Stalkeri/Calauzele sunt cei inzestrati cu capacitatea de a intelege intr-o anumita masura Zona, cei care poseda un simt deosebit si care ii face capabili sa faca fata caracterului ei imprevizibil si totodata sa supravietuiasca. De ce o calauza? Pentru ca din instinct oamenii simt permanent nevoia de a fi ghidati, de a li se arata drumul cel mai scurt si mai lipsit de greutati. Ei poarta frica de a se rataci, de a se abate de la ce conteaza cu adevarat si de a esua. Nu intamplator pentru a fi calauza intr-un taram atat de straniu si de neomenesc trebuie sa fi cunoscut tot raul imaginat si facut posibil de om, sa te fi lepadat de povara ambitiile inutile, sa fi devenit un proscris. Caci umanitatea nu poate avea ca avanpost in aceasta confruntare decat ce are mai urat, mai rau si mai putin demn de mila.

“Trebuie sa faci binele din rau, caci nu ai altceva din care sa-l faci.“

Cartii ii este continuat mesajul intr-un mod mult mai artistic si mai incarcat de simbol in filmul “Calauza”. Stalker-ul aduce in Zona doua personaje, Profesorul, un om al stiintelor, al concretului, al dovezilor si al obiectivitatii si Scriitorul, un om al credintei, al inspiratiei si al idealismului. De fapt cei doi nu sunt decat disocierea fundamentala a omului in minte si suflet. Scopurile diametral opuse ale celor doi vor fi dezvaluite, pe masura ce incursiunea lor in Zona se apropie de acel punct 0, Camera, locul unde dorintele se materializeaza. Daca Scriitorul tanjeste dupa acea inspiratie, paradis pierdut sau fericire desavarsita, Profesorul cauta fie sa inteleaga, fie sa distruga tot ce este necunoscut.
Generalizand, Calauza tinde sa poata fi privita ca destinul omului, iar Zona, insasi viata. Daca stai sa te gandesti viata chiar este ciudata, te poarta pe cai ocolite, niciodata drept si fara posibilitatea de a te intoarce pe acelasi drum.

Revenind la carte, aceasta a propus in final o solutie vizavi de a carei materializare am unele indoieli:
“Fericire pentru toţi, pe gratis, şi hai să nu plece nimeni supărat!“

Pe de o parte fericirea unuia este potentata doar prin prisma nefericirii altuia. Cantitatea de fericire ramane constanta, insa ea nu se va imparti niciodata echitabil tuturor. Pe de alta parte exista mica posibilitatea ca ajungand in fata dorintei de indeplinit sa fie fiecare din noi capabil sa nege instinctul care le impune satisfacerea celei mai arzatoare dorinte si se multumeasca cu acel putin care mai lasa si pentru altii.

Hermann Hesse – Lupul de stepa

”A fost odata un anume Harry, caruia i se zicea lupul de stepa. Umbla pe doua picioare, purta imbracaminte si era om, dar de fapt nu era altceva decat un lup de stepa.”

Poate ma insel, dar am observat ca rareori regasesti cele mai puternice convingeri si credinte ale tale in carti, in acea forma care sa-ti permita sa spui ca acel om, atunci, a gandit la fel ca tine. De putine ori esti scutit de dezamagirea de a constata ca personajul in care ai investit increderea ca va actiona in conformitate cu gandurile si impulsurile tale si care iti hraneste initial aceasta iluzie, este tangent doar pentru o scurta durata cu tine. Poate ca pacatuim cautand pe noi si raspunsuri la lucrurile care ne framanta in diverse carti, cand de fapt avem fiecare un rol si pagini destule consacrate intr-o carte inca nepublicata, care insa se dezvaluie agonizant de incet, foaie dupa foaie.

Cartea vorbeste despre incapacitate de a dobandi un sentiment de apartenenta, de a te plasa pe o orbita stabila si despre efectele devastatoare ale acesteia. Prin lup vedem o transpunere a omului singur, rupt de ‘haita’ sa sociala si condamnat sa vagabondeze intr-o lume ostila si de neinteles. Neputand sa atace (asemeni unui lup singur) si nefiind nici atacat, el se vede pus in fata unei continue fugi, de tot ce este rau sau bun. Stagneaza intr-un fel de purgatoriu din care nu poate scapa, incapabil sa ia initiativa sinuciderii.

Stepa este ‘locul lui de joaca’ , dimensiunea in care evolueaza. Spatiu amorf, plat, univers rigid, auster, cu un orizont ce nu promite nimic, ea ii este totusi refugiu, templu, dar si mormant. Este locul capabil sa-i ofere libertatea dupa care tanjeste, dar care ii si arata intr-un mod tulburator cat este de singur. Putem spune ca stepa este chiar lumea  burgheza de care apartine si de care nu se poate disocia.

Omul si lupul, doua entitati in acelasi trup, traiesc atacandu-se permanent, urmarindu-si unul altuia slabiciunile si afinitatile. Aceasta panda continua impinge fiinta bicefala pe o cale a compromisului, o cale care nu este insa una de mijloc.

Intamplarea scoate in calea ratacitorului o ampla introspectie a cazului si ipostazei sale, realizata de o persoana ce poseda o obiectivitate si o luciditate de care acesta nu este capabil. ‘Tratatul pt lupul de stepa devine un manifest al calatoriei initiatice pe care personajul nostru o va intreprinde si unde va invata din nou sa traiasca. El afla in Hermina un ghid al redescoperirii de sine, iar in muzicantul Pablo un luntras Charon menit sa-i deschida portile infernului. Animalul este dresat prin dragoste, dans si muzica si reinvata sa fie om. Experienta sa culmineaza cu accesul in ‘teatrul magic’, unde reprezentatiile la care este martor sunt de fapt luptele launtrice ce ii marcheaza transformarea. Deznodamantul aduce o sinucidere, caci uciderea Herminei, nascuta din cel mai autentic sentiment uman – gelozia, reprezinta afirmarea definitiva a dimensiunii de om si totodata stingerea lupului.

Cartea este o apologie a imposibilitatii de a evolua de la independenta la interdependenta. Harry Haller respinge mediocritatea in care oscileaza lumea burgheza, insa nu este capabil sa evadeze din aceasta. Crescut in spiritul epocii, el ajunge in mod paradoxal sa aiba o filosofie de viata complet defazata de a acesteia. El tolereaza si este un tolerat.

In fiecare dintre noi salasluieste un animal, mai mult sau mai putin inlantuit. El intruchipeaza nu un instinct salbatic, ci mai degraba o dorinta latenta ce razbate din adancimi necunoscute ale vointei noastre, ascunsa unei lumi care o condamna si stigmatizeaza. Ea nu este tributara niciunei conventii sau oranduiri, se desprinde de tot ce este firesc si de inteles si capata  cu totul alte dimensiuni decat cele din planul fizic. Este, daca putem spune, codul initial dupa care am fost programati si pe care nu-l putem sterge. Toata viata vom cauta aceasta latura, iar odata gasita, fie o vom ascunde, fie o vom expune lumii. Cert este ca ea este calea adevarului, dar nu si a fericirii. Nu toti am fost programati sa fim fericiti.