The Man Behind The Curtain

“Pay no attention to that man behind the curtain”

M-am trezit cetatean. M-am trezit din pacate cam greu, intr-o tara care de abia acum isi potriveste ceasul la ora exacta a realitatii. Am intarziat la intalnirea cu normalitatea, acest tren plecat din statie fara noi si de care nu vad sa ne apropiem prea curand. Si nu stiu cum sa tratez mahmureala indusa de betia consacratei sintagme “las-o ca merge asa”. Cuiul pe cui nu se mai scoate, caci nu mai avem ce lasa si nici nu mai merge nimic. Ramasi pe acest peron al disperarii constatam totusi ca iubim intr-un fel lamentarea; ne ofera sansa sa practicam poate cel mai popular sport – aruncatul cu pietre in toate directiile. Fireste avem si in cine, in ei, aceia, responabilii, oamenii materializati undeva foarte departe in afara noastra. De la o distanta convenabila si dintr-un anumit unghi, orice tinta devine rezonabila si unele chiar predilecte. Din pacate legile fizicii nu ne permit sa aruncam pietre in cei care, dintr-o abordare mai riguroasa si considerata poate de unii exagerata sunt prin pasivitatea lor adevaratii vinovati sau cel putin vinovatii morali. Extrapoland, raul se intinde dincolo de spatiul pe care l-ai considerat necesar a-l acoperi pentru binele personal.

M-am trezit intr-o democratie care si-a pierdut valorile. Cu atat mai adevarat cu cat afirmatia aceasta s-a transformat poate intr-un cliseu lipsit de valoare. Unde este agora unde sa-mi pot striga nemultumirea? Vocea fiecaruia se pierde intr-o uniformizare generala care sterge orice nuanta, orice fateta mai putin slefuita. Unde este libertatea cuvantului si a gandirii cand mass-media s-a transformat intr-o voce care latra mult si prost, capabila doar sa reclame, infiereze, stigmatizeze, fara a propune solutii. Acesta transformare intr-o industrie a armamentului pare destinata doar intretinerii unui neincetat conflict care sa o justifice – film deja vazut. As vrea dresat acest caine de paza al democratiei sa stie sa aduca intreaga prada si nu jumatate mancata.

Multi sunt cei care inca nu s-au trezit sau cei care cred ca mai pot sa pacaleasca cateva ore de somn. Ei sunt oamenii din spatele cortinei, cei sugrumati si orbiti de aceasta, inabusiti de un monstruos trac de scena. Vrajiti de jocul din lumina reflectoarelor, lor li se serveste circ pe paine, uneori si adevar in portii mici, insa asemenea unor diabetici, niciodata dreptate. Actori fara voie, lor nu li se va permite decat un rol marunt si si acesta intr-un teatru al absurdului; spun asa caci papusarii, cei ce trag sforile se bucura nestingheriti de gazduirea pe scena, in timp ce bietele papusi danseaza in obscuritea mizera din spatele cortinei. Este un dans al foamei, al saraciei, al nedretatii, al neimplinirii, al deziluziei si renuntarii. Este si un dans ironic, caci fiecare papusa tine in mana o foarfeca care, folosita corespunzator, ar putea insemna eliberarea de sfori.

Desigur, sunt prezenti si spectatorii, comod asezati in scaunele lor, urmarind atenti piesa. Ei vad si inteleg dimensiunea piesei, insa in mod paradoxal, desi au fluierat si contestat pe toata durata ei, aplauda la sfarsit si pleaca satisfacuti; pana la urma venisera la o drama. Intotdeauna suferintele altora le fac sa paleasca pe ale tale, caci greutatile ce se ridica de pe suflete fac sa cada o a doua cortina, una a indiferentei.